Interviews & Reviews

Comments (1)

Mike Eftenie:
“Am citit cartea - câteva reprize de dimineață după cum ți-am spus - și am mai stat câteva zile să diger puțin subiectul, așa cum la o piesă de teatru spectatorii stau un minut două în tăcere, apoi se dezlănțuie furtuna de aplauze.
Mi-a plăcut, au fost câteva lucruri trăite și readuse în memorie, apoi am rămas puțin blocat de faptul că personajul capătă o nuanță profund tragică (asta a dat valoare poveștii - tot zbuciumul interior ajunge la momentul maxim cu un foc expiator) și la fel ca Ghiță din Moara cu Noroc el uită de tot și se lasă pradă mâniei…Focul reprezintă după mine un punct de reper al romanului, totul se petrece înainte sau după, tot așa după cum purgatoriul precede infernul la trecerea dintre lumi.
Mă gândesc la un scenariu cinematografic, cum aș pune eu scenele: într-un film focul poate fi și la început.”

So, what do you think?



In 1989 I met Andy, a Romanian computer programmer who, over the course of a few melancholy evenings, told me of his quest for freedom and of his wife and baby left behind two years earlier in his communist homeland. In the fall of that year, communism collapsed in Eastern Europe, and soon Andy’s wife and son arrived in America. Weeks later, the wife asked him to offer temporary shelter to a fellow countryman. Andy agreed, and the visitor spent the next several nights on their living room sofa. One day, the visitor, the wife and the child vanished. Devastated, Andy found out that they had returned to Romania.


I wondered why Carmen, this beautiful young woman, acted the way she did. Had the visitor been her lover, why rejoin the husband after two years apart? If she had come for the benefit of her child, why bring the lover along? If she had planned this wretched triangle to seek a better life in America, why go back?


Was Andy the one to blame? Could I believe his story? Few people leave their families for the sake of freedom alone. Deep personal storms often provoke such actions. Was it possible that my friend had been selfish, immature and clumsy? Was he part of the new generation that emerged from behind the Iron Curtain only to be disappointed by what they found - or could not find - in the land of promise and hope?


I wrote my novel, The Visitor, to understand these people. I described them as attractive, passionate and unpredictable, and told the story from Andy’s point of view. I interspersed present day action in Washington DC, with flashbacks of their youth, fickle love affairs, and rich family history in Romania. I invented luminous sex scenes. In the end, I had Andy, betrayed and hopeless, set ablaze the vestiges of his past. Years later, after rebuilding his life, he travels to Romania to see Carmen, reunite with son, and find answers to his most ardent questions.


Translated into Romanian, the novel was published in May 2011 by Junimea, the venerable publishing house from Iasi. I am humbled and happy that they agreed to represent me. I traveled to Bucharest and Iasi for the book launching and signings, and I am posting a few photos from the events, as well as a few comments about the novel from Romanian critics and bloggers. 


Below is the Romanian synopsis followed by an excerpt from the novel (the first chapter) in English and Romanian.



În toamna lui 1989 am cunoscut la Washington un programator român care, într-o seară plină de amintiri, mi-a povestit cum a fost nevoit să-şi lase soţia şi băieţelul de doi ani la Bucureşti, ca s-o pornească pe calea libertăţii. La sfârşitul acelui an regimul comunist din România s-a prăbuşit şi tinara familie s-a reunit in America. Citeva săptămâni mai târziu, soţia lui, l-a rugat să găzduiască un cunoscut sosit din ţară. El a fost de acord şi vizitatorul lor şi-a petrecut nopţile pe canapeaua din camera de zi. Într-o seară, întorcându-se de la serviciu, amicul meu şi-a găsit apartamentul gol: vizitatorul, soţia şi copilul plecasera înapoi în România.


Eu nu mi-am putut explica de ce această femeie tânără şi, am bănuit eu, deşteaptă, s-a comportat în acest fel. Dacă îl iubea pe vizitatorul din Romania, şi a trăit cu el, pentru ce a venit la soţul ei? Dacă a venit in America pentru binele copilului, pentru ce să-şi aduca iubitul după sine? Iar dacă a plănuit acest triunghi lipsit de scrupule ca atât ea cât şi vizitatorul să ajungă să trăiască într-o lume mai bună, atunci de ce s-au întors? Poate că a fost amicul meu de vină?. Mi-a spus el mie, oare, tot adevărul? Puţini oameni isi părăseau familia de dragul de a fugi din România. Vechi racile şi demoni adesea sălăşuiesc la baza unor asemenea hotărâri. E posibil că prietenul meu să fi fost egoist, lipsit de maturitate, stângaci? El făcea parte din generaţia chinuita, care s-a strecurat plină de speranţe de după cortină si a fost decepţionată de ce-a găsit – sau n-a găsit – în vestul mult laudat.


Am scris romanul Vizitatorul ca sa dezleg misterul  acestor oameni. I-am numit Carmen şi Andi şi  i-am descris frumoşi, pasionaţi şi plini de neprevăzut. Am alternat scenele din Washington cu capitole despre familiile lor şi relaţia lor furtunoasă de la Bucureşti. Am creat momente luminoase de dragoste şi dialoguri întortocheate. Iar la sfârşit, când Andi rămâne disperat şi singur, l-am făcut să-şi ardă pe un foc mistuitor vestigiile trecutului. Multi ani mai târziu, după ce se îşi reface viaţa, îndrăzneşte acesta să se intoarca în România s-o vadă pe Carmen, să-si cunoasca fiul şi să gaseasca raspunsuri la întrebările sale chinuitoare.   


I understand now that for most people in this unique country, a two-bedroom garden apartment in Rockville, Maryland, is not much of an accomplishment. But the moment the super unlocked that vacant unit and invited me in, I felt that my wanderings ended and that I stood in the doorway of hope.

It was a sunny January afternoon. The daylight that shone through the windows brought gold with it from outside. The gold sparkled on the hardwood floor, causing the oak rectangles secretly dovetailed together to form a beautiful surface, like the glimmering oasis in the eye of the traveler. The floor seemed perfect – so inviting, so elegant – that it deluded me for a moment to think of the world as a mellower place.

The living room opened into a dining area that led to a galley kitchen. The walls were whitewashed, while the corners produced shadows that added depth to the place and reminded me that light followed darkness every time.

I walked to a window and from there, upon seeing a small deck, I opened a door and stepped out.

The super came out after me.

Silently I looked at a double carport and a brown grassy yard. Beyond them was a wide boulevard, on the other side of which I discovered a string of white buildings with electric signs shining like forgotten Christmas ornaments in the afternoon light.

“That’s a J.C. Penney on the far side,” said the super, uncomfortable with our silence. “And Sears is on this side. Your wife will enjoy shopping there. Just in front is a Giant. Whatever you need, you’ll find it in this neighborhood, you’ll see.”

I nodded. There was nothing to nod to, but I did it nevertheless.

The super seemed satisfied.

From the short rental application I had filled out, he knew I was married and had a young son. He knew I was from Romania. If he listened to the news, he also knew that a month earlier the people of my country had staged a bloody revolution, toppled the dictator and replaced him with a tender state of expectations, speculation and change. He knew I had just started a job with a computer firm in the area and resided temporarily with an aunt. But he did not know that I had lived for two years in Paris or why I left Romania or that I left alone.

He knew what he needed to know, and nothing else.

At the corner of the boulevard, a stoplight hung from an inverted L-shaped pole.

“That’s where the bus stops,” the super said.

My eyes filled with tears. I saw the wide and deserted sidewalk, the bus stop sign mounted on the green metal post, and, as if appearing out of thin mist, I imagined the silhouette of a slender woman with shoulder-length auburn hair carrying a toddler. Then I realized that my son was no longer a toddler, and I imagined him standing next to his mother, holding her hand. I saw myself walking in their direction and the little boy  hesitating, then running toward me in that awkward and yet surprisingly nimble movement of a four-year old. I felt his lightness as I picked him up and squeezed him tight to my chest. His warm breath was on my face and his joy was filling my heart. I heard myself say to him: “David, my little boy.”

My lips must have moved, because the super gave me a puzzled look.

To avoid his scrutiny, I turned and walked back into the apartment. My mind was already made up, but I examined everything that was left to be seen with utmost care, trying to appear preoccupied and businesslike. I entered a walk-in closet and touched the few wire hangers abandoned there by the previous tenant. In the hallway a double door with horizontal slats concealed a brand-new washer and dryer. The kitchen was modern –a gas stove with an oven and four burners, a large refrigerator, a stainless-steel sink, a dishwasher, and almond cabinets matching the almond Formica countertops.

I had grown up in the sixties and seventies in Bucharest in a university professor’s apartment, but our kitchen, about the size of this one, had been far less equipped. My mother’s hands would grow red from doing the dishes in cold water, and the flame atop our miniscule gas burners would flicker dangerously low and even die because of lack of gas pressure.

I turned to the super. “I’ll take it,” I said and immediately wondered if I expressed myself too hastily.

“Good,” he said, “you’ll be happy in here. It’s very private, since there is only one other apartment on the opposite side. As it happens, that one is vacant as well, although it won’t stay like that. This is a desirable little development made of duplexes built on land that belonged to a farm.” He looked at me proudly, as if he should be credited for that fact.

He was a small man with dark-rimmed glasses and a rather dignified face, looking more like a bureaucrat than a person earning his living from the handiwork he performed for a complex of small apartment buildings. His tool belt gave him away. It hung around his slightly paunchy waist and pulled his pants downward, causing them to crease and wrap around his legs like a pair of battered rainspouts.

In Bucharest he’d have looked differently. Where I came from, people wore the imprint of their social origin and occupation on the outside. I didn’t know how to relate to the super.

In the free world, I was learning, we all shopped at the same J.C. Penney.

His tool belt fascinated me. I too was very good with my hands, a technician at heart, obsessed with gadgetry.

“When can I move in?” I asked and we agreed on a date. “Can I take a few measurements? I need to furnish this place.”

“Are you doing it alone? Don’t you want to wait for your lady?”


“More power to you. I, for one, wouldn’t move a chair without my wife’s blessing. A woman’s touch is the touch of an angel.”

Maybe, I said to myself and started walking again through the apartment, looking at things one more time. The super reached down in his tool belt and handed me a measuring tape like I had never seen before. It was rolled up in a smooth metal box with a slide button on top. I played with it and quickly figured it out.

“Take your time,” said the super. “When you’re done, bring the tape back to the rental office.”

“I need to write you a check, a deposit.”

Aunt Iona had told me about it and I had opened a checking account for that purpose.

“You could leave it for later,” he said.

“No, let’s do it right now.”

“Okay, and you’re renting with an option to buy, you know that?”

“I do.” I took the checkbook out of my pocket, placed it on the countertop in the kitchen and wrote the amount in cursive letters.

He asked me to print my name. Then he read it aloud: Andrei Fulga. He pronounced it almost correctly, except that the ending of my first name sounded like the French letter ‘è,’ instead of the way ‘a’ and ‘y’ sound together in such words as ‘clay’ or ‘pray.’

We shook hands, and I went with his tape into the master bedroom while he lingered by the front door.

“When will your folks come to see the apartment?” he asked.

Even if I wanted to answer his question, I couldn’t. So I didn’t say anything and a few moments later he walked out and closed the front door after him.

I was alone. The measuring tape recoiled on itself with a faint thud. I placed it in my pocket and walked into the living room. The floor shone. I sat on the bare wood and touched it with my palms. My future reflected in it – smooth and perfect. Like never before, I knew exactly what I needed to do. I had no doubts. It wasn’t just that I needed to do it, but I wanted to. The world around me wanted me to. I was getting signs from everywhere. My recent good fortune – my job, my car, this apartment – was a sign. The Romanian Revolution was a sign. What had been impossible before had become possible. What happened before did not matter. We needed to get back together, Carmen and me.

I was feeling lonely and wanted my wife and my son back in my life. We’d be happy together now, in this country, from this point on. Together we would live in this apartment, make money, and take care of each other and of our son. We could be tender and sweet. We could do it: be a family one more time.

We would be a true family for the first time.



Astăzi înţeleg că, pentru majoritatea oamenilor din această ţară unică, un apartament cu trei camere în Rockville, Maryland, nu reprezintă mare lucru. Dar în ceea ce mă priveşte, în momentul în care administratorul mi-a descuiat uşa şi m-a lăsat să pătrund în interiorul acela spaţios, m-am simţit într-al nouălea cer; rătacirile mele se terminaseră şi porţile speranţei se deschideau larg înaintea mea.

Era o după-amiază însorită de ianuarie şi lumina care pătrundea prin ferestre aducea de-afară o strălucire ca de aur. Aceasta se oglindea pe parchet, făcând ca dreptunghiurile sale îmbinate în coadă de rândunică să alcătuiască o suprafaţă perfect înşelătoare, asemenea unei oaze care tremură în ochiul călătorului însetat. Podeaua fără cusur, atât de îmbietoare şi elegantă, mă făcu să cred că lumea e mai prietenoasă decît oricând.

 Camera de zi se continua cu sufrageria, din care se deschidea o bucătărie lungă şi îngustă. Pereţii erau văruiţi în alb, iar colţurile aruncau umbre ce dădeau perspectivă locului şi-mi sugerau că întunericul e întotdeauna urmat de lumină. M-am îndreptat către o fereastră şi, descoperind de acolo o terasă de lemn la nivelul parterului, am deschis o uşă şi am ieşit.

Administratorul m-a urmat.

            În linişte, am contemplat curtea fără gard care se întindea ca o mică pajişte înaintea mea şi, într-o parte, garajul de lemn cu pereţi numai pe trei părţi, detaşat de casă şi suficient de încăpător pentru două maşini. Dincolo de curte se vedea un bulevard. Vizavi era un şir de clădiri albe cu firme lucitoare ce mijeau în lumina după-amiezii ca nişte ornamente de Crăciun uitate aprinse de cineva.

            – Acela din depărtare e J.C. Penney, îmi spuse administratorul, oarecum stânjenit de tăcerea care se lăsase între noi. Iar pe partea aceasta e Sears. Soţia dumneavoastră o să fie încântată să-şi facă aşa aproape cumpărăturile. Chiar în faţă e un Giant. O să vedeţi, puteţi găsi aici tot ce vă trebuie.

Am încuviinţat. Nu aveam de ce, dar am făcut-o, iar administratorul păru mulţumit.

            Din scurta mea cerere de închiriere ştia că sunt căsătorit şi că am un băieţel; de asemenea ştia că vin din România. Dacă asculta ştirile, trebuia să fi auzit că în urmă cu o lună de zile foştii mei compatrioţi trecuseră printr-o revoluţie sângeroasă, răsturnaseră o dictatură şi-o înlocuiseră cu o situaţie încă precară, plină de speculaţii, nelinişti şi aşteptări. Ştia că tocmai mă angajasem la o firmă de calculatoare din zonă şi că deocamdată locuiam la o mătuşă. Dar nu ştia că am trăit doi ani la Paris, nu ştia de ce am plecat din România sau că am plecat numai eu. Ştia atât cât era necesar şi nimic mai mult.

            La colţul bulevardului, pe un stâlp în formă de L, atârna un semafor.

            – Acolo e staţia de autobuz, adăugă administratorul.

            Am văzut trotuarul lat şi pustiu şi semnul de staţie şi mi-am imaginat răsărind, ca dintr-o ceaţă subţire, o femeie zveltă cu părul castaniu până la umeri, ducând în braţe un bebeluş. Apoi mi-am dat seama că băieţelul meu crescuse şi mi l-am imaginat stând lângă mama lui, ţinând-o de mână. M-am văzut îndreptându-mă către ei, băieţelul recunoscându-mă, ezitând şi apoi alergând spre mine cu acele mişcări stângace şi totuşi sprintene ale unui copilaş de patru ani. L-am ridicat în braţe şi, mirându-mă cât e de uşor, l-am strâns la piept. Pe faţă i-am simţit răsuflarea caldă, iar bucuria lui mă copleşi. Instantaneu, ochii mi s-au umplut de lacrimi. „David, băieţaşul meu!“ am şoptit.

            Se vede că mi s-au mişcat buzele, căci administratorul m-a privit contrariat. Ferindu-mă de scrutarea lui, m-am răsucit şi-am reintrat în apartament. Deja mă hotărîsem, dar am continuat să cercetez ce-mi rămăsese de văzut cu un aer care se dorea circumspect. În hol, după o uşă dublă cu stinghii orizontale se aflau o maşină de spălat rufe şi-un uscător. Într-un dulap de haine în perete am trecut cu mâna peste câteva umeraşe lăsate acolo de fostul chiriaş. Bucătăria era modernă – o sobă cu gaz cu patru ochiuri şi cuptor, un frigider, o chiuvetă din inox, o maşină de spălat vase şi câteva dulăpioare montate la înălţimea ochilor şi asortate la culoare cu tejgheaua de dedesubt.

            Crescusem în anii şaptezeci în Bucureşti, într-un apartament de profesor universitar, dar bucătăria noastră de-acasă, cam de aceeaşi mărime cu asta, nu fusese nici pe departe atât de dotată. Mâinile mamei mele se înroşeau în fiecare iarnă din pricina apei reci ca gheaţa cu care trebuia să spele vasele, iar flacăra minusculă de la aragaz putea să se micşoreze sau să se stingă în orice moment.

            – Îl iau, i-am spus administratorului, nefiind sigur dacă nu m-am arătat prea nerăbdător.

            – O să fiţi fericit aicea, mi-a răspuns el. E un loc liniştit. În toată clădirea sunt doar două apartamente, ăsta şi cel de pe partea cealaltă, care deocamdată e liber. Deşi n-o să rămână aşa pentru multă vreme, o să vedeţi. Ăsta-i un cartier mic, dar foarte căutat, format numai din duplexuri, pe pământul unei foste ferme. Se uită la mine plin de mândrie, de parcă faptul ar fi fost cumva meritul lui.

             Era un bărbat mărunt, cu ochelari cu rame închise la culoare, care îi dădeau un aer oarecum distins, arătând mai degrabă ca un funcţionar decât ca o persoană ce-şi câstigă existenţa din munca braţelor, într-un complex de mici apartamente. Îl dădea de gol numai centura cu scule care îi atârna în jurul mijlocului uşor pântecos şi îi trăgea pantalonii în jos, făcând să i se adune la genunchi şi la glezne ca o pereche de burlane deformate.

            În Bucureşti ar fi arătat altfel. De unde veneam, oamenii purtau la vedere amprenta meseriei lor. Pe administrator nu prea ştiam de unde să-l iau. În lumea liberă, începeam să-mi dau seama, toţi ne cumpăram hainele de la acelaşi magazin.

Centura lui cu scule mă fascina. În felul meu, eram şi eu un mare meşter, cu simţ practic şi slăbiciune pentru orice trebuia reparat.

– Când m-aş putea muta? l-am întrebat. Am căzut de acord asupra unei date. După aceea am adăugat: Aş vrea să fac câteva măsurători în apartament, ca să ştiu cum îl mobilez.

            – Îl mobilaţi singur? N-o aşteptaţi pe soţia dumneavoastră? mă întrebă.

            – Nu.

            – Bravo. Eu, de exemplu, n-aş muta niciun scaun fără acordul nevesti-mii. Şi să vă mai spun ceva: unde pune femeia mâna, pune şi Dumnezeu mila.

            Probabil, mi-am zis eu, şi-am început să mă uit din nou prin apartament. Administratorul scotoci în centură şi-mi dădu o ruletă de măsurat cum nu mai văzusem până atunci. Era într-o cutie de metal cu un buton glisant deasupra, pe care am  răsucit-o pe-o parte şi pe alta până mi-am dat seama cum funcţiona.

            – Nu vă grăbiţi, îmi spuse administratorul. Când terminaţi, aduceţi-mi-o la birou.

            – Bine, i-am răspuns. Dar trebuie să vă dau un cec, un acont.

Mătuşa Iona mă avertizase şi mă sfătuise să-mi deschid cont la bancă în acest scop.

– Cum doriţi, deşi o putem lăsa pentru mai târziu.

– Nu, haideţi s-o facem acuma, i-am spus.

– Bine. Cred că ştiţi că, luând apartamentul acum cu chirie, în viitor veţi avea dreptul să-l cumpăraţi.

Am încuviinţat oarecum indiferent, mi-am scos carnetul de cecuri din buzunar,    l-am sprijinit pe tejgheaua din bucătărie şi-am înscris suma cu litere cursive în el. Administratorul mă rugă să notez numele, ceea ce am făcut, iar el l-a citit cu voce tare: Andrei Fulga. A pronunţat aproape perfect, cu excepţia sfârşitului lui Andrei, care a sunat ca un è franţuzesc.

             Ne-am dat mâna şi m-am dus cu ruleta în dormitor. Îndreptându-se spre ieşire, mă întrebă:

– Când vine familia să vadă apartamentul?

             Chiar dac-aş fi vrut să-i răspund, n-aş fi ştiut ce. Aşa c-am tăcut şi, după câteva momente, administratorul trase încet uşa după el.

             Eram singur. Ruleta se strânse cu un zgomot sec în cutiuţa ei. Am băgat-o în buzunar şi m-am dus în camera de zi. Podeaua strălucea. M-am aşezat pe jos şi am atins-o  cu palmele. Viitorul meu se reflecta în ea – limpede şi fără urmă de îndoială. Pentru prima oară ştiam cu exactitate ce trebuie să fac.

Nu aveam niciun dubiu. Nu numai că trebuia, dar doream s-o fac. Lumea în jurul meu o dorea. Îmi parveneau semne de peste tot. Norocul nu întârziase să apară – slujba cea nouă, maşina, apartamentul ăsta erau un semn. Revoluţia română fusese un semn. Ce păruse imposibil înainte devenise posibil acum. Ce se întâmplase mai devreme nu mai conta. Carmen şi cu mine trebuia să fim împreună. Eram singur şi o doream înapoi în viaţa mea – pe ea şi pe băieţelul nostru. Să fim fericiţi împreună, de acum înainte, aici. Să locuim în acest apartament, în această ţară, să ne câştigăm existenţa, să avem grijă unul de altul şi, amândoi, de cel mic.

Să fim tandri şi înţelegători.

Să fim o familie, din nou.

Pentru prima dată, să fim cu-adevărat o familie.