Novels

No comments yet please.

Rama fără portret

Synopsis

“Rama fără portret” este povestea captivantă a vieții lui Miriam Sommer, o pictoriță frumoasă și talentată care își caută împlinirea și destinul plecând din România în Israel. In anii copilăriei și a tinereții petrecuți în Bistrița, Miriam întâlnește prima dragoste, precum și antisemitismul și limitările vieții sub regimul comunist. În Israel, unde studiază artele plastice, învață să se descurce și să trăiască independent, dar în același timp devine conștientă de puterea ei de a atrage interesul bărbaților. Când îl cunoaște pe Johnny, Miriam își urmează iubitul în America, unde o așteaptă o viață de lux și belșug, dar și dezamăgiri care se termină tragic. 

Cu descrieri ample și detailate, care dezvăluiesc familiaritatea mea cu locurile și timpurile descrise, cu personaje bine definite, redate in profunzime într-un stil simplu și direct, povestea lui Miriam, fata rebelă din Bistrița, și, mai tîrziu, femeia curajoasă și stăpână pe soarta ei, va încânta iubitorii de literatură.

În limba romăna, cartea poate fi cumpărată în format digital sau de volum tipărit.

 

Excerpt

Mă cheamă Miriam, sau Miri, cum îmi spun cei apropiați – Miri, un diminutiv care-ţi sugerează fuga unei veverițe prin frunzele uscate ale pădurii sau torsul unei pisicuțe. Numele de familie e Sommer, care se pronunță cu un zrece și sună straniu în România, țara în care m-am născut.

Primele mele amintiri sunt din anii cincizeci. Totul pare în echilibru: mama și tata, Iacob, fratele meu mai mare și Adina, sora mai mică, apartamentul nostru cu trei camere la bloc, copiii jucându-se cu cercul, sărind coarda sau desenând cu cretă pe trotuare, piața de la marginea orașului, cerul, râul, ruinele vechiului zid de cetate și circul care venea la sfârșitul fiecărei veri.

Locuiam la Bistrița, iar tata, care lucra la raion, ne-a spus că orașul are o populație de treizeci de mii de locuitori și este un centru vital în lupta dusă de proletariat pentru construirea socialismului. Gara se afla nu departe de blocul nostru, iar în fața ei așteptau birjele. Mie nu-mi plăceau caii fiindcă mi se păreau uriași, aveau cozile ca niște bice și în jurul lor mirosea a bălegar.

Biserica Evanghelică era în Piața Centrală. Cam la o sută de metri de-acolo, pe Strada Victoriei, locuiau bunicii mei din partea mamei, la care ne duceam mereu în vizită. În apartamentul lor mare și vechi, unde era întotdeauna curent și vara era răcoare, existau tot felul de cotloane întunecoase în care să mă pitesc, precum și o curte mare și un fost grajd.

În grajd locuiau un bărbat și o femeie, care ajunseseră să trăiască acolo, mi s-a spus, din cauza crizei de locuințe. Pe femeie o chema Ileana. De câte ori o vizitam, mă trata cu semințe de bostan prăjite cu multă sare. Scuipam cojile pe un ziar întins direct pe pământ și beam limonadă dintr-o cană de sticlă. Toamna, Ileana aducea porumb de la gospodăria colectivă și mă lăsa să curăț boabele de pe ştiuleţi și să-mi fac mustăți din mătasea lor maronie. Bărbatul, despre care-mi imaginam că e soțul Ilenei, nu-mi dădea nicio atenție. Avea brațele musculoase, purta maieuri rupte și întotdeauna găsea ceva de reparat. Dacă nu repara nimic, sorbea palincă dintr-un păhărel de lut. Noi toți, inclusiv bunicii, îi spuneam unchiul Tocaci, cu toate că nu ne era unchi. În primul rând, era mai tânăr decât bunicii, poate chiar decât mama şi tata, și pe deasupra era ungur.

Noi eram evrei, dar nu prea vorbeam despre asta. Mai ales bunicul avea ideea fixă că a fi evreu e un secret de familie. O bună bucată de vreme n-am înțeles de ce și am ajuns la concluzia că, în ceea ce privește secretele de familie, lucrurile sunt întotdeauna complicate. De asemenea, mi-am dat seama că bunicul nu prea îl place pe ginerele lui, tatăl meu, dar mama îl iubea și, de fapt, asta avea cea mai mare importanță.

Părinții bunicilor au venit în România din Lvov la începutul secolului, în căutarea unei vieți mai bune, dar la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, după ce rușii au ocupat Galiția și, ca să folosesc cuvintele bunicului, au eliberat România de sub jugul fascist, bunicul, fiind originar dintr-o zonă care acum aparținea Uniunii Sovietice, putea fi arestat și trimis imediat în Siberia. Şi până și eu știam că Siberia nu era locul unde ai vrea să-ți petreci bătrânețile. Ca să se pună la adăpost, bunicii au încercat să-şi piardă urma și s-au mutat la Bistrița, un orășel oarecare din mijlocul țării, după care şi-au schimbat numele lor evreiesc, Levin, în Levinescu, fiindcă suna mai mult sau mai puțin românește. Pe deasupra, bunicul a intrat în partid. Era doctor cardiolog, chirurg-șef al judeţului Năsăud și trebuia să meargă la spital ori de câte ori era o urgență. Un telefon montat pe peretele din dormitor suna strident când era căutat și trebuia să plece, de obicei seara. Telefonul nu avea cadran, ci doar un receptor de ebonită neagră, care se sprijinea pe o furcă și, ca să vorbeşti cu cineva, cereai operatoarei din centrală să-ţi facă legătura.

De câte ori suna telefonul, bunica se repezea să răspundă.

– Tovarășul Levinescu doarme după o zi grea de muncă. După cum știți, suferă de inimă, așa că mai lăsați-l în pace dacă vreți să vă mai poată fi de ajutor, spunea ea.

Dar cei care sunau n-o ascultau și trimiteau salvarea sau un camion militar sau o birjă să-l ia pe bunicul. O dată sau de două ori s-a oprit o Volgă neagră în fața casei. Când se ducea la spital, bunicul rămânea acolo peste noapte și adesea și a doua zi până seara.

De fiecare dată, bunica se asigura că bunicul are la el pilulele de nitroglicerină.

El încerca s-o calmeze.

– Erica, trebuie să-mi fac datoria.

– Datoria ta e familia, se răstea ea, enervată.

Dacă era acolo, tata nu pierdea prilejul să comenteze:

– Partidul e familia lui cea nouă. Tovarășul Levinovici de-abia așteaptă să fie împreună cu camarazii lui, cu care constituie o unitate dialectică imposibil de separat cu sabia noastră mic-burgheză.

Eu nu înțelegeam ce-i cu sabia, dar mi-era clar că tata glumește, încercând să adauge un pic de umor într-un moment de tensiune.

Bunicului nu-i plăceau glumele tatei. Îl supăra mai ales obiceiul acestuia de a-i rusifica numele de familie, pe care se străduise atât de mult să și-l schimbe. Tata făcea asta cu toată lumea. De pildă, nouă, copiilor, ne spunea Iacobschi, Miricica și Adinca. Era şi el membru de partid, dar, spre deosebire de bunicul, nu-și îndeplinea datoria cu același zel. Se purta firesc și nu era deloc convins că singurul țel al celor din jur era să dezgroape trecutul bunicului și să-l expedieze în Siberia.

– E tânăr și n-are destulă experiență, spunea bunicul.

Tata însă avea experiență. În timpul războiului, fusese internat timp de doi ani într-un lagăr de muncă pentru evrei, după care, animat de un puternic simțământ de dreptate, a înaintat cu armata sovietică până la Berlin. La întoarcere a descoperit că atât părinții, cât și fratele său au pierit la Auschwitz. S-a stabilit la Bistrița, orașul său natal, și s-a dedicat muncii de reconstrucție. Înainte de război tata se înscrisese la Politehnică la Cluj, dar n-a terminat studiile niciodată. După război a căpătat un post administrativ la raion, unde a devenit un cadru de nădejde al noii dictaturi a proletariatului. Apartamentul care i s-a repartizat de la partid nu era la fel de frumos ca al bunicului, dar tatei nu-i păsa. Şi nici nu-i era frică. De pildă, a refuzat să-și schimbe numele, drept care am ajuns și eu să mă cheme într-un fel care sună oarecum fals în România.

Dacă tata nu ascundea faptul că era evreu, nici nu se mândrea cu asta. El spera că țara noastră a intrat într-o epocă nouă, în care religia și apartenența etnică nu mai contau. Umorul și optimismul său molipsitor erau surprinzătoare, mai ales după experiența lagărului şi a războiului, iar femeile îl plăceau pentru asta. Cel puțin mama mi-a spus că s-a îndrăgostit de el în mai puțin de cinci minute.

Eu sunt convinsă că tata nu-i provoca pe bunici din răutate. De asemenea știu că-și schimba părerea frecvent și că întotdeauna își apăra ultimele idei cu o vehemență aproape provocatoare.